Unde? Unduiri!

Deunazi, ca in fiecare dimineata, imi pregateam cafeaua cu foarte mult spor. Ma uit pe fereastra si am vazut o doamna atenta care isi plimba pesemne nepoata. Era o zi de vara, dar mie imi oferea senzatia unei toamne incipiente, cu incaltari lunecande pe gheata. Doamna era calma si neafectata de puful ce acoperea si cel mai mic petic de iarba din imprejurimi, iar domnisoara era vesela si rosie in obraji ca si cand ai fi strans-o timp de minute pretioase intre palmele tale. Revin cu ochii in cafeaua mea, hmm, aproape e gata...o torn intr-o ceasca de mult uitata din vitrina si ma asez pe scaunul preferat cu spatar. E dulce cafeaua.

Fetita are parul scurt si o privire iute, e sprintena si se joaca cu picioarele, incearcand sa formeze un sir lung de cifre cu calcaiele. E vesela! Si am aflat si destinatia plimbarii: bunica o va duce la un centru de arte plastice. O alegere buna, dar dat fiind faptul ca energia ei ar recomanda-o pentru alte activitati, ma intreb daca o va incanta. Hm, dupa privire, pare-se ca DA! E incantata si cu greu se stapaneste sa nu-si grabeasca bunica.

De indata ce ajung la locul stabilit, domnisoara Eliza capata un aer inchistat, aproape tenebros. Imbracata intr-o rochita care nu i se potriveste gesturilor, si anume, maronie cu flori rosii, vrea sa o convinga pe bunica sa plece, dar se opreste repede. Poate a realizat ca exista ceva contradictoriu intre ea de acum si cea cu jumatate de ora in urma. Cursul normal al inscrierii se deruleaza, iar Eliza primeste acordul de a se alatura celorlalti copii, care!, deja si-au ales ce anume le place cel mai mult.

La fel de nesigura de alegerea facuta cu 2 saptamani in urma de a veni aici, Eliza face pasi greoi si cat se poate de rari. Are ochii mari si patrunzatori atintiti catre profesoara incercand sa-i smulga o promisiune cum ca ii va placea unde o va duce. Profesoara vorbeste cu bunica si o asigura ca in 3 ore va putea reveni sa o ia pe domnisoara inapoi acasa. Eliza nu observa nimic din toate astea pentru ca este prea concentrata asupra lucrurile pe care le fac cei aproximativ 15 copii din incaparea azurie.

15 copii pur si simplu exaltati si o domnisoara neincrezatoare in fortele ei. Se apropie de una dintre fete si observa ca avea mainile pline de acuarela...i-a placut ce facea, la fel si rezultatul, dar parca in sinea ei isi zicea ca nu merita efortul. Alta fata construia tablouri cu bucati de material, un baiat facea traforaj, altul modela in lut, si toti erau foarte acaparati. Dupa 20 de minute de plimbat si admirat operele celorlalti, ambitioasa din fire, Eliza ia in manuta un set de pensule pe care le contopeste cu o culoare vie si stralucitoare - galben. Apoi ii adauga un pic de alb, un pic de portocaliu, in final verde pentru a fi destul de crud, si soarele frumos si cald pe care l-a purtat cu ea tot drumul rasare si pe coala ei. Este multumita, dar chiar si asa tot nu conteneste sa ii aduca tot soiul de perfectionari, ba la raza a 4-a, ba la raza a 5-a.

O fata dulce prinsa intr-o stramtoare a deciziei, alege o lume colorata si aprinsa, precum dorintele-i subtil conturate, in care sa vada mai clar si mai in amanunt telul pe care orice copil si-l doreste sa-l implineasca. Si toti suntem niste copii, niste copii dulci.

La fel de dulci precum cafeaua mea. Care, acum realizez, ca s-a racit.

Nu-i nimic, o iau de la capat. Si imi incalzeam cafeaua, in timp ce ....